Iacov 1:1-11 Înțelepciunea este mai prețioasă decât bogățiile. A ști să deosebești binele de rău, adevărul de minciună, a ști să-ți trăiești viața în așa fel încât să fii plăcut lui Dumnezeu și să nu ai regrete la sfârșit necesită multă înțelepciune. Pentru a trece prin încercări cu atitudinea potrivită, văzând în ele mâna bună a lui Dumnezeu Care ne șlefuiește și ne face tot mai asemănători Domnului Nostru Isus Hristos, este iarăși nevoie de înțelepciune. Înțelepciunea implică un set de atitudini după voia lui Dumnezeu, atitudini ce trebuie urmărite și cultivate în viața noastră (Iacov 3:13,17,18). Iacov admite faptul că înțelepciunea aceasta uneori ne poate lipsi. Se pare că nu prea ne naștem cu ea. Este ceva ce putem și trebuie să cerem de la Dumnezeu. Oamenii ne pot da sfaturi bune, păreri întemeiate, perspective ample, dar Dumnezeu ne poate deschide ochii, oferindu-ne revelația Sa. El ne poate face să pricepem și să primim perspectiva Sa asupra încercării și vieții în general, perspectivă care ne face înțelepți. Instrumentul cel mai des folosit de Dumnezeu pentru aceasta este Sfânta Scriptură (2 Timotei 3:14-17). Îmi amintesc că uneori, la școală, nu înțelegeam ceva și-mi era rușine să întreb. Îmi era frică că voi fi ridiculizat sau umilit, pentru că încă nu am „prins” „înțelepciunea” pe care ceilalți aparent o aveau. Vestea bună este, că înaintea lui Dumnezeu, nu trebuie să ne fie frică sau rușine. El promite că dă înțelepciunea tuturor, cu mână largă și fără mustrare. Deci înțelepciunea nu este doar pentru unii, ci este oferită tuturor. Ne este dată cu generozitate, fără a fi mustrați că încă nu o avem. Dumnezeu se bucură să-și vadă copiii crescând și maturizându-se în asemănarea cu Hristos. APLICĂ: Ești conștient că îți lipsește înțelepciunea în anumite domenii ale vieții tale? Care sunt acestea? În ce mod lipsa înțelepciunii te împiedică să-L arăți pe Hristos?
0 Comments
Binecuvântarea copiilor este un act simbolic când părinţii aduc pentru prima dată copiii lor în Casa Domnului şi-i dedică Lui, angajându-se să-i crească în frica de Dumnezeu. Copiii „sunt o moştenire de la Domnul, rodul pântecelui este o răsplată de la El” (Psalmul 127:3). Copiii, deci, sunt un dar de la Domnul, fiind încredinţaţi părinţilor lor. Actul de binecuvântare a copilului este un privilegiu dat nouă de către Dumnezeu şi este o chemare a Numelui Lui peste copiii noştri. În Biblie, găsim mai multe exemple de binecuvântare şi de dedicare a copiilor înaintea lui Dumnezeu. Ana, de exemplu, s-a rugat pentru un copil şi când s-a născut Samuel, ea l-a dus la Cortul Întâlnirii ca să-l dedice Domnului pentru toată viaţa. Iosif şi Maria, la rândul lor, L-au dus pe pruncul Isus în templu ca să-L dedice Domnului şi să fie binecuvântat. Într-un moment, Îl vedem pe Domnul Isus înconjurat de copii aduși de părinţii lor la El ca să-i binecuvânteze, act de la care ucenicii vor să-i oprească. Domnul Isus răspunde cu următoarele cuvinte: „lăsaţi copilaşii să vină la Mine, şi nu-i opriţi; căci Împărăţia lui Dumnezeu este a unora ca ei” (Luca 18:16). Toate aceste exemple ne îndeamnă ca, la rândul nostru, şi noi să ne aducem copiii la Isus, Domnul nostru, pentru a fi binecuvântaţi şi dedicaţi Lui. Dar mai mult ca orice, serviciul de binecuvântare a copiilor este despre binecuvân-tare. „Domnul a vorbit lui Moise, şi a zis: Vorbeşte lui Aaron şi fiilor lui, şi spune-le: »Aşa să binecuvântaţi pe copiii lui Israel, şi să le ziceţi: Domnul să te binecuvânteze, şi să te păzească! Domnul să facă să lumineze Faţa Lui peste tine, şi să Se îndure de tine! Domnul să-Şi înalţe Faţa peste tine, şi să-ţi dea pacea! Astfel să pună Numele Meu peste copiii lui Israel, şi Eu îi voi binecuvânta«.” (Numeri 6:22–27). Scriptura ne învaţă să rostim binecuvântarea asupra copiilor atunci când binecuvântăm. Vorbirea noastră are un impact extraordinar asupra ascultătorilor, dar mai ales asupra copiilor noştri. Dacă zicem în auzul copiilor noştri ce răi sunt, chiar devin răi. Dacă le zicem că nu sunt buni de nimic, aşa o să ajungă. Dacă le zicem că nu îi iubim, chiar o să simtă aceasta. Însă Cuvântul Domnului ne învaţă că noi, creştinii, trebuie să binecuvântăm prin vorbirea noastră. „Nu întoarceţi rău pentru rău, nici ocară pentru ocară; dimpotrivă, binecuvântaţi, căci la aceasta aţi fost chemaţi: să moşteniţi binecuvântarea” (1 Petru 3:9). Ca şi părinţi, sau ca şi biserică, trebuie să facem faţă chemării noastre de a aduce binecuvântare în viaţa celor din jurul nostru, mai ales în viaţa copiilor noştri. Să rostim, deci, binecuvântările Domnului din Scriptură, personificate asupra copiilor noştri, în auzul lor! Amin! Biserica este un subiect familiar, dar, în același timp, unul foarte răstălmăcit. Dacă ai face un sondaj de opinie, de la o sută de persoane vei primi tot atâtea răspunsuri diferite și chiar contradictorii cu privire la definiția bisericii. Confuzia actuală care există în jurul termenului de „biserică” este datorată, în mare parte, sensurilor multiple ale cuvântului. Uneori, el este folosit în legătură cu o clădire, asa cum se obisnuieste în cadrul cultelor tradiționale. Adeseori, el este folosit cu referire la un anumit grup de credincioși; de exemplu, am putea vorbi despre Biserica Baptistă nr. 1. Alteori, termenul se referă la o denominațiune, un grup distinct având unele trăsături specifice; de exemplu, Biserica Prezbiteriană sau Biserica Luterană. Încă din secolul al XVI-lea, în timpul Reformei protestante, s-au delimitat două întelesuri păstrate până astăzi ale termenului nou-testamental ekklesia (adunare): Biserica universală, care îi include pe toți cei credincioși din toate timpurile, din toate națiunile, din toate denominațiunile, care prin moartea lui Isus Hristos, au fost împăcați cu Dumnezeu și au primit viată nouă. Ea îi cuprinde pe toți cei mântuiți din ceruri și de pe pământ. Un astfel de sens al bisericii îl are în vedere Domnul Isus atunci când spune „Eu voi zidi Biserica Mea” (Matei 16:18). În Noul Testament acest înțeles al termenului Biserică este folosit de 20 de ori. Biserica locală, care îi cuprinde pe cei credincioși dintr-o anumită localitate sau dintr-o arie geografică mai extinsă. În primul secol, aceste adunări locale se întâlneau, de obicei, în case particulare. Acest înteles al termenului ekklesia apare foarte des în epistolele apostolului Pavel si de 95 de ori în întreg Noul Testament (către Biserica lui Dumnezeu care este în Corint – 1 Corinteni 1:2; către bisericile Galatiei – Galateni 1:2; Spuneți sănătate și bisericii care se adună în casa lor – Romani 16:5). Pentru Martin Luther, biserica locală este „părtășia sfintilor... Oamenii care fac parte din ea au fost sfințiți printr-o credință adevărată. Biserica lui Hristos este peste tot unde se propovăduiește clar și curat Cuvântul lui Dumnezeu și se administrează sacramentele după Cuvântul și rânduiala lui Hristos.” Menno Simons, cel mai important teolog anabaptist, stabilește șase caracteristici prin care biserica este cunoscută: (1) doctrina nealterată, curată; (2) folosirea scripturală a semnelor sacramentale; (3) ascultarea de Cuvânt; (4) dragostea frățească vie; (5) mărturia plină de putere a lui Dumnezeu și a lui Hristos; (6) suferința de dragul Cuvântului lui Dumnezeu. ((1.)Va urma!) Învătătura sănătoasă este esentială pentru: 1. Evanghelizare Evanghelia este doctrină. Este deosebit de important să avem o învătătură sănătoasă, biblică cu privire la Vestea Bună a lui Isus Hristos. Evanghelia este inima creștinătății, și astfel ar trebui să fie și inima credinței noastre. 2. Ucenicie și creștere spirituală Domnul Isus s-a rugat: Sfințește-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul (Ioan 17:17). Noi creștem spiritual prin învătare și prin umblare în lumina adevărului. Învătătura sănătoasă este esentială pentru ucenicie și creștere, pentru că ceea ce credem determină modul în care trăim. Un creștin va crește în dragoste fată de Dumnezeu numai în măsura în care el înțelege tot mai mult caracterul sfânt al lui Dumnezeu, puterea Sa infinită și harul Lui (Evrei 13:5-6 Să nu fiți iubitori de bani. Mulțumiți-vă cu ce aveți, căci El însuși a zis: „Nicidecum n-am să te las, cu niciun chip nu te voi părăsi.” 6 Așa că putem zice plini de încredere: „Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme: ce mi-ar putea face omul?” ). Un creștin va crește în sfințenie în timp ce crește în înțelegerea sfințeniei lui Dumnezeu, a păcătoșeniei păcatului, a lucrării de ispășire a lui Hristos pentru toți cei care cred și în înțelegerea promisiunii Duhului Sfânt (Isaia 6:3, Rom 1:18, Romani 3:21-26, 1 Corinteni 6:19-20, 2 Corinteni 3). Un creștin va crește în umilință atunci când înțelege cât de înălțat este Dumnezeu deasupra întregii creații, că orice păcat este o ofensă împotriva lui Dumnezeu, cât de mult s-a smerit Hristos venind pe pământ pentru a-l salva din păcatul său (Isaia 59:2, 55:8-9; Filipeni 2:5-11). Un creștin va crește în iubire pentru alții în timp ce crește în înțelegerea modului în care Dumnezeu l-a iubit în Hristos (1 Ioan 4:10-11 Și dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi și a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre. Preaiubiților, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim și noi unii pe alții). Un creștin va avea posibilitatea de a-i uceniciza pe alți creștini doar în măsura în care el însuși crește în cunoașterea Scripturilor. Întreaga viată creștină depinde de învătătura sănătoasă: nu ne putem închina lui Dumnezeu, nu putem crește în sfințenie, nu putem sluji altor creștini, persoane fără o temelie doctrinară sănătoasă. Creșterea individuală a fiecărui creștin se reflectă în creșterea spirituală a bisericii. Trăsătura unică a clădirii care are ca temelie învătătura apostolilor este faptul că ea crește: În El toată clădirea, bine închegată, crește (Efes. 2:20). Dar această trăsătură nu este totuna cu creșterea unei clădiri prin adăugarea de cărămizi și ciment. Mai degrabă, trebuie să ne-o imaginăm ca pe dezvoltarea unui organism viu, cum este trupul omenesc. Biserica este o entitate vie, avându-L pe Hristos drept Cap al ei și toţi credincioșii formând Trupul. Ea s-a născut la Cinzecime și de atunci crește încontinuu. 3. Unitate Potrivit Noului Testament, singura unitate autentică este unitatea în adevăr (1 Ioan 1:1-4; 2 Ioan 10-11 Dacă vine cineva la voi, și nu vă aduce învățătura aceasta, să nu-l primiți în casă și să nu-i ziceți: "Bun venit!" Căci cine-i zice: "Bun venit!", se face părtaș faptelor lui rele). Învătătura sănătoasă este esențială pentru unitatea Bisericii. Fără o învătătură sănătoasă biserica devine un amestec confuz de convingeri personale pe care le are fiecare credincios în parte. În cazul în care o biserică unde nu se predică învătătura sănătoasă este unită, acestă unitate se creează în jurul unor capricii, al unui stil de muzică, al unui statul social al membrilor, al vârstei celor prezenti la închinare, al unei doctrine false etc. Dacă învătătura sănătoasă nu este proclamată, învătată și apărată, o adunare a celor credincioși va înceta curând să mai reprezinte o biserică sau, cel putin, o biserică unită. 4. Închinare A te închina lui Dumnezeu înseamnă a proclama excelenta naturii și a caracterului Său (1 Petru 2:9 Voi însă sunteți o seminție aleasă, o preoție împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câștigat ca să fie al Lui, ca să vestiți puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată) și a-L înălta pe Dumnezeu pentru cine este El (Ps. 29:2). Adevărata închinare este strâns legată de învătătura sănătoasă. Închinarea este răspunsul nostru sincer prin cuvânt, cântec și acțiuni la măreția lui Dumnezeu. Dacă nu cunoaștem adevărul despre Dumnezeu, nu putem să ne închinăm Lui. Închinarea adevărată este în Duh și în adevăr (Ioan 4:24). Doamne ajută! "Şi noi dar, fiindcă suntem înconjuraţi cu un nor aşa de mare de martori, să dăm la o parte orice piedică şi păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne şi să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte. " Evrei 12:1 Viaţa creştină este o cursă de alergări, care reclamă disciplină şi răbdare. Noi trebuie să ne debarasăm de tot ce ne-ar putea îngreuna în alergarea la această cursă. Lucrurile care ne îngreunează pot părea uneori inofensive în ele însele, dar mai apoi se vede că ne împiedică înaintarea. Aici ar putea fi incluse bunurile materiale pe care le posedăm, legăturile de familie, ataşamentul nostru faţă de tihnă şi confort, lipsa de mobilitate, etc. Regulamentul olimpic nu-i interzice nici unui alergător să ia cu el provizii de hrană şi băutură, dar care alergător ar putea câştiga întrecerea, dacă s-ar împovăra cu aceste lucruri? Noi trebuie să dăm la o parte... păcatul care ne înfăşoară aşa de uşor. Prin asta s-ar putea înţelege orice păcat, dar mai ales păcatul necredinţei. Noi trebuie să avem încredere deplină în făgăduinţele lui Dumnezeu şi încredere totală în faptul că viaţa de credinţă va triumfa. Apoi trebuie să ne păzim de ideea potrivit căreia alergarea în care suntem angajaţi ar fi o simplă plimbare de agrement sau că viaţa creştină ar fi presărată cu flori. Dimpotrivă, trebuie să fim pregătiţi să înaintăm cu stăruinţă, chiar atunci când suntem confruntaţi cu încercări şi ispite. Pe tot parcursul acestei alergări, va trebui să ne dezlipim privirea de la orice alt obiectiv, aţintindu-ne-o în schimb în permanent asupra lui Isus, Alergătorul cel mai strălucit. El este autorul credinţei noastre în sensul că El ne-a asigurat singurul exemplu desăvârşit a ceea ce trebuie să constituie o viaţă de credinţă. Totodată El este desăvârşitorul credinţei noastre. Cu alte cuvinte, nu numai că El a început alergarea, ci a şi dus-o până la capătul ei triumfător. Traseul alergării Sale s-a întins de la cer până în Betleem, continuând apoi până în Grădina Ghetsimani, şi crucea Golgotei, apoi mormântul, după care a urmat revenirea în cer. În nici un punct al acestui traseu El nu S-a poticnit şi nu a dat înapoi, ci Şi-a aţintit privirea asupra slavei viitoare, când toţi răscumpăraţii vor fi fost adunaţi laolaltă cu El pe vecie. Asta L-a învrednicit să nu se gândească la ruşine şi să îndure suferinţa şi moartea. Iar astăzi El este aşezat la dreapta tronului lui Dumnezeu. Trecând de la tabloul unei curse de alergări la lupta împotriva păcatului, revine o întrebare: te mai lupți împotriva păcatului? Mai lupți pentru a fi o mărturie? Stăpânul nostru neînfricat este Domnul Isus; nimeni altul nu a suferit din partea păcătoşilor o împotrivire atât de mare faţă de Sine. Ori de câte ori avem tendinţa să pierdem inima şi să cădem de oboseală şi descurajare, să ne gândim prin ce a trecut El. Şi atunci încercările noastre ni se vor părea un fleac faţă de ale Sale. Noi suntem angajaţi într-o luptă neîncetată împotriva păcatului. Totuşi noi nu ne-am împotrivit până la sânge – adică până la moarte – în lupta aceasta. Dar El S-a împotrivit! Urmează-I exemplul! Fii o mărturie! Împotrivește-te păcatului! Luptă-te! Noi trebuie să acceptăm moartea Sa pentru noi înşine. După cum Noe şi familia lui au trebuit să intre în arcă pentru a fi mântuiţi, tot aşa şi noi trebuie să ne încredinţăm Domnului, punându-ne toată încrederea numai în El, ca singurul nostru Mântuitor. Când facem asta, ne identificăm cu El în moartea, îngroparea şi învierea Sa. În sens cât se poate de real, noi am fost atunci răstigniţi împreună cu El (Gal. 2:20), am fost îngropaţi cu El (Rom. 6:4) şi am fost aduşi împreună cu El din moarte la viaţă (Rom. 6:4). Toate acestea sunt întruchipate prin botezul credinciosului. Acest simbol al legământului este un semn exterior a aceea ce s-a petrecut deja pe plan spiritual; noi am fost botezaţi în moartea lui Hristos.
Când suntem cufundaţi în apă, noi recunoaştem că am fost îngropaţi cu El. Când ieşim din apă, arătăm că am fost înviaţi împreună cu El şi că dorim să umblăm în noutatea vieţii. Vă invităm să fiți martori ai acestor mărturisiri! În mod natural, părinții își iubesc copiii. Când copiii sunt mici, părinții le împlinesc nevoile cu multă sârguință, dându-le cea mai bună îngrijire. Se bucură când aceștia cresc armonios și sunt fericiți. Când copiii se îmbolnăvesc, o mamă și un tată nu precupețesc niciun efort, zi sau noapte, ca să-i îngrijească și să se facă bine. Părinții sunt încântați să vadă că ai lor copii obțin succese demne în viață. Acestea și multe altele sunt privilegiul și datoria părinților față de copii. Dacă părinții sunt creștini și trăiesc Biblia, vor trăi o viață exemplară în fața copiilor lor, o viață pe care și-ar dori ca și copiii lor s-o urmeze. Deoarece “gândurile din inima omului sunt rele din tinerețea lui” (Genesa 8:21), este necesar ca educația și învățarea să fie făcută de la o vârstă fragedă. Se spune că un copil învață mai mult observând decât prin instrucțiuni. Fericirea viitoare și destinul copiilor depind, în mare măsură, de învățatura și educația pe care le primesc. Influența părinților în bine sau rău este adesea mult mai mare decât își dau ei seama. Părinții care nu sunt creștini, nu se închină lui Dumnezeu, nu citesc Biblia și nu au închinare în familie, nu-și fac datoria față de Dumnezeu și copiii lor. Tații și mamele trebuie să fie credincioși și să nu fie șovăielnici în viața lor creștină. Este esențial să creăm o atmosferă în care copiii să poată fi învățati prin dragoste și exemplu. Dă-le copiilor un exemplu de dragoste conștient, îngăduință, compasiune, și astfel le vei da îndrumare pentru o trăire constructivă și conștientă. Arată-le că un limbaj indecent sau o comportare indecentă nu necesită răutate sau ridiculizare pentru a o corecta, și astfel le vei demonstra capacitatea inimii de a da căldură într-o situație dificilă. Învață-i că necazul și nenorocirea i se pot întâmpla oricui și că fiecare om merită compasiune și înțelegere în Numele lui Hristos, iar atunci le vei da cheia spre inima semenilor lor. Învață-i că harul mântuitor al lui Dumnezeu este remediul Lui pentru păcat și greșeală în fiecare inimă umană și astfel le vei lăsa drept moștenire adevăratul motiv pentru recunoștință. Aceasta le va deschide ușa binecuvântării sinceră pentru adevăr. Ei se vor îndrepta spre ușa vieții veșnice. "Rugaţi dar pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Lui.” Matei 9:38 Din afirmația Domnului Isus se deduce că lucrătorii există, dar trebuiesc scoși. Cel ce îi poate scoate este Domnul secerișului. Noi i-am putea pregăti, dar numai Domnul îi poate scoate la secerișul Său. De aceea trebuie să ne rugăm. Rugăciunea și misiunea merg mână în mână. Credința este baza rugăciunii, rugăciunea este baza misiunii și misiunea este baza uceniciei. O biserică nu poate crește fără rugăciune. Secerișul nu poate fi pregătit fără semănarea Cuvântului, iar secerătorii nu sunt scoși de Domnul fără rugăciune. Cât de mult se concentrează rugăciunea noastră pe nevoia de lucrători? Umblarea sub călăuzirea Duhului înseamnă umblarea prin credinţă: „Aşa dar, noi întotdeauna suntem plini de încredere,... pentru că umblăm prin credinţă, nu prin vedere (2 Corinteni 5:7). Apostolul Pavel mărturiseşte: „Viaţa care o trăiesc acum în trup, o trăiesc prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu.” (Galateni 2:20). Credinţa autentică duce la mai multă credinţă, după cum este scris: „Cel neprihănit va trăi prin credinţă.” (Romani 1:17). Deci, noi suntem mântuiţi prin credinţă şi trăim viaţa nouă tot prin credinţă. Prin credință așteptăm ca Dumnezeu să lucreze și în perioada următoare. Acestea sunt câteva din evenimentele evanghelistice ale bisericii Golgota Cina Domnului nostru Isus Hristos a fost instituită de El Însuși în aceeași seară în care El a fost trădat; a rânduit-o ca să fie ținută în bisericile Sale până la sfârșitul lumii. Așa cum spune apostolul Pavel în 1 Corinteni 11:17-34, Cina Domnului reprezintă mai multe lucruri într-unul singur. a. Mai întâi este o ocazie de a afirma unitatea bisericii (vers. 18-19, 33 Astfel, frații mei, când vă adunați să mâncați, așteptați-vă unii pe alții). Prin participarea ca biserică la Cina Domnului, noi păstrăm unitatea duhului în legătura păcii. În 1 Corinteni 10:17 (Având în vedere că este o pâine, noi, care suntem mulți, suntem un trup; căci toți luăm o parte din aceeași pâine) apostolul afirmă că, deoarece toți se împărtășesc dintr-o singură pâine, care este trupul lui Hristos, toți sunt un singur trup. Cina Domnului este o poruncă adresată Bisericii, este o caracteristică a trupului lui Hristos. Apostolul Pavel a observat cu amărăciune că în biserica din Corint există diviziuni. Unii dintre membrii care se împărtășeau din elementele cinei nu luau, de fapt, Cina Domnului (v. 20), întrucât ei începeau să mănânce, pur și simplu, fără să îi mai aștepte pe ceilalți (v. 21). Desconsiderarea fraților în credință și a Bisericii este o contrazicere a Cinei Domnului. b. În al doilea rând, este o comuniune (koinonia) cu Domnul Isus (Paharul binecuvântat, pe care-l binecuvântăm, nu este el împărtășirea cu sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem, nu este ea împărtășirea cu trupul lui Hristos? 1 Corinteni 10:16). Pentru a obține beneficiile sau binecuvântările Cinei Domnului trebuie să ne împărtășim din elementele vizibile, dar și prin credință. Trebuie să credem că elementele acestea reprezintă pe Mântuitorul nostru și luându-le ca simbolizându-l pe El ne vom însuși binecuvântările lucrării Sale. c. În al treilea rând, Cina Domnului este o aducere aminte simbolică a vieții fără păcat a lui Hristos și a morții Lui ispășitoare în locul nostru (v. 24-25 Și, după ce a mulțumit lui Dumnezeu, a frânt-o și a zis: „Luați, mâncați; acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi; să faceți lucrul acesta spre pomenirea Mea.” 25 Tot astfel, după Cină, a luat paharul și a zis: „Acest pahar este legământul cel nou în sângele Meu; să faceți lucrul acesta spre pomenirea Mea, ori de câte ori veți bea din el” ). Pâinea frântă reprezintă trupul frânt al Domnului, iar vinul reprezintă sângele Lui vărsat. Ispășirea se referă la împăcarea noastră cu Dumnezeu. Noi merităm moartea ca și consecință a păcatului nostru, dar Domnul Isus a devenit înlocuitorul nostru prin faptul că a experimentat moartea în locul nostru. d. În al patrulea rând, Cina este o proclamare a morții, învierii și revenirii lui Hristos (v. 26 Pentru că, ori de câte ori mâncați din pâinea aceasta și beți din paharul acesta, vestiți moartea Domnului, până va veni El). Pâinea și vinul proclamă moartea salvatoare și învierea lui Hristos (expresia „până când va veni” presupune că El a înviat, s-a înălțat și șade la dreapta scaunului de domnie al Tatălui). e. În al cincilea rând, este o ocazie gândită de Mântuitorul de a ne cerceta pe noi înșine (v. 28-29 Fiecare să se cerceteze, dar, pe sine însuși, și așa să mănânce din pâinea aceasta și să bea din paharul acesta. Căci cine mănâncă și bea își mănâncă și bea osânda lui însuși, dacă nu deosebește trupul Domnului). A mânca pâinea și a bea din paharul Domnului într-un chip nevrednic înseamnă a te face vinovat de un păcat împotriva trupului și sângelui Domnului (v. 27). Acesta este situația în care un creștin nu ia seama la starea sa căzută. El se complace într-un anumit păcat vizibil sau ascuns: răutate, neiertare, invidie, nemulțumire, bârfă, poftă, mândrie, lăcomie, ceartă, viclenie, lipsă de milă, călcare de cuvânt, obrăznicie, neascultare de părinți, lipsă de dragoste, etc. Pe lângă faptul că participanții la Cină trebuie să aibă o înțelegere corectă despre ceea ce a făcut Hristos și o relație cu El, ei trebuie să fie în relații bune unii cu alții. Când ne apropiem de Cina Domnului trebui să ne judecăm pe noi înșine, să ne mărturisim păcatul, să manifestăm o atitudine de iertare față de cei care ne-au greșit. Sensul verbului este „a testa, a pune la probă, a încerca”, dar și „a cerceta” cu scopul de a descoperi. Asta înseamnă că fiecare trebuie să se pună față în față cu Scripturile ca oglindă, pe sine, nu pe alții. Cine poate participa la Cina Domnului? Ca o rânduială a bisericii, bazată și pe ordinea evidentă în Faptele Apostolilor 2:41,42, la Cina Domului pot lua parte doar cei care și-au mărturisit credința în Domnul Isus prin botez (Cei ce au primit propovăduirea lui au fost botezați... Ei stăruiau în frângerea pâinii). Pentru aceștia, cerințele pentru participarea Ia Cina Domnului sunt pocăința continuă și credința. Cei care dau dovezi contrare pocăinței autentice și credinței nu pot lua parte la Cina Domnului. Oprind un membru care nu se pocăiește să ia Cina Domnului, îl tratăm, de fapt, ca pe un necredincios din afară, iar în felul acesta clarificăm granița dintre biserică și lume. Cina Domnului a fost administrată inițial cercului intim de ucenici. Ea nu a fost împărtășită cu mulțimile de persoane care au venit la Isus, dintre care unele nu erau decât curioase sau dornice să obțină avantaje materiale de la El. A lua parte la Cina Domnului, așadar, înseamnă a lua parte la unitatea părtășiei bisericii în jurul amintirii lui Isus Hristos și a propovădui Persoana Lui mântuitoare și a lucrarea Lui prin simbolurile pâinii și vinului. Concluzie Botezul și Cina Domnului, funcționează ca niște semne simbolice de identitate care clarifică cine sunt membrii bisericii și cine nu. Botezul este actul inițial simbolic de ascultare care ne identifică drept ucenici. Participarea la Cina Domnului este un continuu act simbolic al unității și părtășiei în Hristos. Excluderea de la Cina Domnului îi are în vedere pe aceia care fie nu au dat nicio dovadă de pocăință, fie au dat dovezi contrare pocăinței și credinței adevărate și, în consecință, au fost invitați să renunțe la calitatea de membru. "Ca nişte buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora după darul pe care l-a primit. Dacă vorbeşte cineva, să vorbească cuvintele lui Dumnezeu. Dacă slujeşte cineva, să slujească după puterea pe care i-o dă Dumnezeu, pentru ca în toate lucrurile să fie slăvit Dumnezeu prin Isus Hristos, ale căruia sunt slava şi puterea în vecii vecilor! Amin. "1 Petru 4:10-11 Fiecare credincios a primit un dar de la Domnul, o funcţie specială pe care poate să şi-o îndeplinească în calitate de mădular în Trupul lui Cristos (1 Cor. 12:4-11, 29-31; Rom. 12:6-8). Aceste daruri sunt o isprăvnicie de la Dumnezeu. Ele nu trebuie folosite pentru câştig egoist, ci pentru slava Lui şi în folosul altora. Noi nu avem menirea de a fi punctual terminus al darurilor cu care ne-a înzestrat Dumnezeu; harul Lui ne-a fost acordat pentru a nu se opri la noi. Avem datoria de a fi canale prin care să se transmită binecuvântările spre alţii. Noi trebuie să fim buni administratori ai harului felurit al lui Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu de aici se referă la favoarea nemeritată pe care o dăruieşte El omului. Felurit înseamnă aici, literal, multicolor sau cum traduce Phillips „de o minunată diversitate“. Chiar dacă un om are darul de a predica sau de a-i învăţa pe alţii, el trebuie să fie sigur că vorbeşte chiar cuvintele pe care vrea Dumnezeu să le rostească el cu acel prilej. Aceasta se înţelege prin oracolele lui Dumnezeu. Nu este de ajuns ca un om doar să predice din Biblie. El trebuie să aibă asigurarea că prezintă mesajul anumit pe care îl vrea Dumnezeu predicat acelui auditoriu cu acel prilej. Oricine face orice slujbă trebuie s-o facă cu recunoaşterea smerită că Dumnezeu este Cel care îl învredniceşte. Atunci slava Îi va fi dată lui Dumnezeu – Căruia I se cuvine. Un om nu trebuie să devină mândru, indifferent cât de dăruit ar fi în slujirea creştină. Darul nu a izvorât din propriile sale eforturi, ci i s-a dat de sus. De fapt, el nu are nici un lucru pe care să nu-l fi primit. Toată slujirea trebuie făcută în aşa fel încât lui Dumnezeu să I se dea tot creditul. După cum arată Petru, această onoare este prezentată Tatălui prin Isus Cristos ca Mediator şi pentru ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi prin El. Acestui Mântuitor binecuvântat Îi aparţine toată lauda şi puterea în veci de veci. Amin. De ce sa ne rugăm? De ce să ne mai rugăm când Dumnezeu deţine deja controlul absolut al tuturor lucrurilor? De ce să ne rugăm când Dumnezeu ştie deja ce urmează să Îi cerem? (1) Rugăciunea este modalitate prin care Îl slujim pe Dumnezeu (Luca 2:36-38). Ne rugăm pentru că Dumnezeu ne porunceşte să ne rugăm (Filipeni 4:6-7). (2) Rugăciunea este exemplificată de Domnul Hristos şi de biserica primară ca fiind o practică (Marcu 1:35; Faptele Apostolilor 1:14; 2:42; 3:1; 4:23-31; 6:4; 13:1-3). Dacă Iisus a învăţat că merită să ne rugăm, noi trebuie să facem asta. (3) Dumnezeu a făcut rugăciunea ca modalitatea de a obţine soluţiile şi rezolvările Sale atunci când ne aflăm într-o sumedenie de situaţii, precum: a) Pregătirea pentru luarea unor decizii importante (Luca 6:12-13) b) Depăşirea barierelor celui rău în vieţile noastre (Matei 17:14-21) c) Strângerea lucrătorilor pentru secerişul spiritual (Luca 10:2) d) Obţinerea tăriei de a depăşi ispitele (Matei 26:41) e) Ca modalitate de a îi întări şi încuraja spiritual pe alţii (Efeseni 6:18-19) (4) Avem promisiunea lui Dumnezeu că rugăciunile noastre nu sunt în van, chiar dacă nu vom primi exact ceea ce am cerut (Matei 6:6; Romani 8:26-27). (5) El a promis că atunci când Îi cerem lucrurile care sunt în acord cu voia Lui, ne va da ceea ce Îi cerem (1 Ioan 5:14-15). Uneori El întârzie răspunsurile Sale conform cu înţelepciunea Sa şi în beneficiul nostru. În aceste situaţii, nouă ni se cere să fim supuşi şi stăruitori în rugăciune (Matei 7:7; Luca 18:1-8). Nu trebuie să vedem rugăciunea ca pe modalitatea noastră de a-L determina pe Dumnezeu să ne ajute să ne punem în aplicare planurile noastre pe pământ, ci mai degrabă ca modalitatea de a vedea pus în aplicare planul Lui cu privire la noi. Şi asta pentru că înţelepciunea lui Dumnezeu o depăşeşte cu mult pe cea a noastră. În situaţiile în care nu ştim în mod specific care este voia lui Dumnezeu, rugăciunea este o modalitate de a o discerne, de a o afla. Dacă Petru nu I-ar fi cerut lui Iisus să îl cheme să coboare din barcă şi să meargă pe ape, el ar fi pierdut acea oportunitate (Matei 14:28-29). Dacă femeria care avea fiica influenţată demonic nu s-ar fi rugat de Hristos, fiica sa nu s-ar fi însănătoşit (Marcu 7:26-30). Dacă orbul din Ierihon nu L-ar fi strigat pe Hristos, ar fi rămas orb în continuare (Luca 18:35-43). Dumnezeu a spus că adesea mergem în viaţă prin lipsuri pentru că nu cerem (Iacov 4:2). Într-un fel, rugăciunea este asemănătoare cu răspândirea Evangheliei printre oameni. Nu ştim cine va răspunde la mesajul Evangheliei până nu o prezentăm. Tot aşa este şi cu rugăciunea: nu vom vedea niciodată rugăciunile căpătând răspuns până nu ne vom ruga. Lipsa rugăciunii demonstrează lipsa credinţei şi încrederii în Cuvântul lui Dumnezeu. Ne rugăm pentru a demonstra că ne încredem în Dumnezeu, că El va împlini ceea ce promite în Cuvântul Său şi că ne va binecuvânta mai mult decât noi am putea cere sau chiar spera (Efeseni 3:20). Rugăciunea este principala noastră modalitate de a-L vedea pe Dumnezeu lucrând în vieţile altora. Deoarece rugăciunea este modalitatea de a ne conecta la puterea lui Dumnezeu, ea este şi modalitatea de a învinge pe cel rău şi armatele sale (Satan şi îngerii săi), altfel am fi fără putere în a învinge de unii singuri. Prin urmare, fie ca Dumnezeu să ne găsească adesea înaintea tronului Său, pentru că avem un Mare Preot în ceruri care se identifică cu noi în toate lucrurile prin care trecem noi (Evrei 4:15-16). Avem promisiunea lui Dumnezeu că rugăciunea fierbinte a celui neprihănit face mult (Iacov 5:16-18). Fie ca Dumnezeu să Îşi glorifice Numele în vieţile noastre pe măsură ce credem în El suficient ca să venim înaintea Lui cât de des în rugăciune. Sursa aici: http://www.gotquestions.org/Romana/De-ce-sa-ne-rugam.html Nu-i loc mai sfânt decât acela, unde-i Hristos şi-unde-s ai Săi
Acolo-i Duhul Sfânt puterea, acolo-i dragostea văpăi. Cuvântul Sfânt acolo-i soare, credinţa-i umblet fericit, Iar părtăşia simţitoare, i-avântul cel mai strălucit. Nu-s stări mai sfinte ca acelea, de pe Taborul luminos, Când e Hristos în toţi ce cântă, când toți ce cântă-s în Hristos Când de Hristos e plin Cuvântul, şi-n rugăciune-i plin de El. Atunci, afară şi-nlăuntru, Hristos străluce-n orice fel. Nu-i ceas mai sfânt decât acela, în care-s fraţii adunaţi. Şi inimi lângă inimi una, în duh se roagă-ngenuncheaţi. Când rugăciunea lor se-nalţă, scăldată-n lacrimi prin Hristos, Îngerii-s fraţi, iar fraţii-s îngeri. Pământu-i sus, iar cerul jos Nu-i har mai sfânt decât acela, să fii cu Domnul şi ai Săi, În rugăciune şi-n cântare, şi-n lacrimi lângă fraţii tăi. Oriunde-s ei, fă tot şi du-te. Oricâți sunt ei, fă tot şi stai. Oricum sunt ei, fă tot şi-i caută. Căci unde-s ei, e-un colţ de rai. Traian Dorz |
Duminică: ora 16:00 o după-amiază de închinare: Serviciu divin: Laudă și închinare. Rugăciune și Cuvânt. Miercuri: ora 21:30 Rugăciunea de acasă: Fiecare ne oprim din activitatea noastră și ne facem timp să ne rugăm în același gând cu frații și surorile noastre! Joi: Ora 19:00 - Seara de studiu din Scriptură cu ajutorul site-ului meet.google.com ! Sâmbăta: În sezonul cald ne întâlnim la grădină pentru a ne putea bucura și de aerul curat și de spațiul de joacă disponibil. Pentru detalii luați legătura cu pastorul bisericii. Adresa aici Adresa: Poststrasse 3, Leverkusen, 51377 AuthorBiserica Baptistă Golgota din Leverkusen, Îl iubește pe Dumnezeu, Sfanta Treime, din toata inima, I se închină Lui în Duh și Adevar, și dorește să traiască în sfințenie și credință, în prețuire și ascultare de Cuvântul Revelat (mantuitorul Isus Hristos, Logos-ul întrupat, și Biblia - Cuvântul Revelat), prin puterea Duhului Sfant și sub autoritatea lui Dumnezeu Tatăl. Dorește să-i slujească cu dedicare și compasiune pe toți oamenii construind o comunitate a prețuirii, a progresului și a ajutorării, a credinței și a dragostei, vestind Evanghelia Mântuitorului Isus Hristos în toată lumea și așteptând cu bucurie revenirea Lui în glorie. Scopul bisericii noastre este de a ne închina lui Dumnezeu în unitate și de a creşte tot mai mult în asemănarea noastră cu Hristos! Arhive
June 2020
Categorii
All
|