Fiecare om dorește să trăiască într-o lume mai bună, așteaptând schimbări în viața oamenilor din jurul lui. Petru, vorbind despre viața de familie, explică faptul că schimbandu-ne pe noi înșine vom motiva schimbarea celor din jurul nostru. I. SCHIMBAREA ALTORA NU SE FACE ÎNAINTE DE SCHIMBAREA TA: “Când vor vedea felul vostru de trai: curat și în temere” (1 Petru 3:2) Oamenii au nevoie să vadă pe cineva schimbat ca să fie motivați să se schimbe. Cea mai mare lipsă în generația noastră este lipsa de modele. II. SCHIMBAREA ALTORA NU SE FACE ÎN PRIMUL RÂND PRIN CUVINTE, CI PRIN EXEMPLU PERSONAL: “…dacă uniii nu ascultă Cuvântul, să fie câștigați fără cuvânt, prin purtarea nevestelor lor.” (1 Petru 3:1) Oamenii au nevoie să vadă schimbarea, nu doar să o audă – “prin purtarea nevestelor lor”. Exemplul practic din viața unui om este mai puternic decât ideea oricărui om. III. SCHIMBAREA ALTORA ESTE MOTIVATĂ DE CARACTERUL NOSTRU: “Podoaba voastră să nu fie….” (1 Petru 3:1) “… ci să fie…” (3:2) “… ca Sara care asculta pe Avraam și…” (3:6) Oamenii nu sunt motivați să se schimbe pentru că noi suntem mai bătrăni sau mai tineri, mai bogați sau mai săraci, ci pentru că noi avem caracter și principii de viață. IV. SCHIMBAREA ALTORA ESTE INFLUENȚATĂ DE ATITUDINEA NOASTRĂ: “Bărbaților, purtați-vă și voi, la rândul vostru, cu înțelepciune cu nevestele voastre, dând cinste femeii ca unui vas mai slab…” (3:7) Felul în care ne comportăm și îi înțelegem pe cei din jur ne califică pe noi înaintea lui Dumnezeu.
0 Comments
Apostolul Pavel ilustrează preocuparea părintească pentru copiii lui în credință, dorind să-i vadă crescând sănătoși în două domenii: în sfințire și în speranța pentru viitor (nădejde). Oricât ar părea de paradoxal, ambele domenii implică o relație cu … moartea. Sfințirea este creșterea noastră în asemănarea cu Dumnezeu prin mortificarea firii noastre pământești (Rom. 8:13; Gal. 6:8; Efes. 4:22; Col. 3:5), iar nădejdea este cea mai plăcută punte peste moartea fizică. Sfințirea este transformarea vieții prin creșterea în asemănare cu Dumnezeu. Ea măsoară gradul în care ieșim de sub puterea păcatului și intrăm sub autoritatea vitală a Duhului Sfânt. Apostolul a văzut foarte clar că cei din Tesalonic, născuți ca oameni în mediul corupt al societății grecești, trebuie să părăsească felul lor deșert de viețuire pe care l-au moștenit de la părinții lor pentru a trăi la înălțimea standardelor divine. Probabil că cea mai „contemporană“ definiție a procesului de sfințire este „calea spre excelență“. Dumnezeu ne iubește așa cum ne găsește, dar ne iubește prea mult ca să ne lase așa cum ne găsește! El vrea să ne scoată din lumea de dărâmături și eșecuri ale păcatului și să ne facă părtași desăvârșirii Lui. Cel mai important verb din prima parte a capitolului patru este „să sporiți“. Nu este suficient că cei din Tesalonic au început bine. Mai este destul loc pentru creștere, pentru excelență. Apostolul Pavel nu obosește să le repete în scris ceea ce le spusese deja prin viu grai când fusese la ei: „Încolo, fraţilor, fiindcă aţi învăţat dela noi cum să vă purtaţi şi să fiţi plăcuţi lui Dumnezeu, şi aşa şi faceţi, vă rugăm, şi vă îndemnăm în Numele Domnului Isus, să sporiţi tot mai mult în privinţa aceasta“ (1 Tes. 4:1). Convertirea este un eveniment care se produce într-o clipă, însă sfințirea este un proces care durează toată viața! Sfinţirea este lucrarea exclusivă a lui Dumnezeu (Ioan 17:17; 15:1—2; 1 Tesalonic. 5:23; Evrei 12:10),care se realizează în noi, în măsura ascultării de Tatăl, a identificării cu Fiul şi a cooperării cu Duhul. “Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi. Căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul?” (2Cor. 6:14-18) Acest pasaj biblic prezintă chemarea divină adresată celor care aparţin lui Hristos de a se separa de orice fel de asociere apropiată cu cei necredincioşi. Ea interzice în mod explicit acestora să se asocieze cu cei neconvertiţi. Interzice clar copiilor lui Dumnezeu să umble “braţ la braţ” cu cei lumeşti. Reprezintă o avertizare care se aplică la orice domeniu şi orice clipă a vieţilor noastre, fie că este vorba de viaţa religioasă, de aspectele de familie sau de cele materiale. Şi probabil că n-a existat niciodată o vreme în care să fie mai mari presiuni în acest sens asupra creştinilor ca acum. Vremurile în care trăim sunt marcate de acest duh al compromisului. Din toate părţile auzim de amestecuri nepotrivite, nesfinte, de alianţe neevlavioase şi de juguri nepotrivite. Mulţi pretinşi creştini par să încerce azi să vadă cât de aproape pot sta ei faţă de lume şi în acelaşi timp să meargă totuşi în Rai. “Căci noi suntem Templul Dumnezeului celui viu, cum a zis Dumnezeu: „Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu.” Ce binecuvântare este aceasta! În primul rând, ni se dă această poruncă, “Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi”; apoi ni se prezintă motivul pentru aceasta, “Căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege?”; şi în al treilea rând, ni se arată binecuvântarea care vine din separare. Aceasta este o promisiune divină, şi este uimitor să o observăm exprimată în 7 lucruri: 1) “Eu voi locui,” 2) “şi voi umbla în mijlocul lor,” 3) “Eu voi fi Dumnezeul lor,” 4) “şi ei vor fi poporul Meu,” 5) “vă voi primi,” 6) “Eu vă voi fi Tată,” 7) “şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice.” Expresia “Voi locui” denotă părtăşie; “şi voi umbla în mijlocul lor” denotă comuniune; “Eu voi fi Dumnezeul lor” vorbeşte despre o relaţie. În primul rând în mijlocul lor, apoi pentru ei; şi “Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?” (Rom. 8:31). Expresia “Ei vor fi poporul Meu” arată apartenenţa, arată că El ne recunoaşte ca fiind ai Lui. Expresia “vă voi primi” arată că suntem aduşi în locul unde experimentăm în mod conştient apropierea de Dumnezeu. Expresia “Eu vă voi fi Tată” înseamnă “Mă voi descoperi faţă de voi în această calitate de Tată, şi vă voi umple inimile cu toată bucuria unei astfel de relaţii”. Iar expresia “şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice” are sensul că o astfel de separare sfântă faţă de lume vă va face să demonstraţi că sunteţi “fiii şi fiicele” lui Dumnezeu. Comparaţi acest pasaj cu Matei 5:44. După cum spunea cineva, “Fiecare creştin să acţioneze la porunca separării care ne este dată în 2Cor. 6:14-17, şi el va descoperi căile sale împânzite de dificultăţi şi pline de împotrivire din partea tuturor, însă dacă el nu îşi ţine privirile aţintite la Dumnezeul Cel Atotputernic care l-a chemat astfel să se separe de lume, cu siguranţă va ajunge să experimenteze durere.” Dar să observăm că aceste promisiuni sunt condiţionate, condiţionate de ascultarea de porunca menţionată mai sus. Totuşi, dacă inima se va lăsa cucerită de această poruncă binecuvântată, atunci ascultarea de ea va fi uşoară şi plăcută. Domnul va sfârşi ce a început pentru mine... (Psalmul 138:8) Încrederea exprimată de psalmist în aceste cuvinte este o evidentă încredere dumnezeiască. El nu zice: „Sunt într-o îndurare aşa de mare în care voi trăi până la sfârşit; credinţa mea este atât de neclintită, încât niciodată nu se va clătina; dragostea mea este aşa de caldă, că niciodată nu se va răci; hotărârea mea este aşa de nestrămutată, încât nimeni nu mă poate clinti de lângă ea”. El nu vorbeşte astfel, ci toată speranţa şi încrederea lui este în Domnul. Dacă încrederea ne-o punem în ceva ce nu este clădit pe Stânca veşnică, atunci ocrotirea şi refugiul nostru preţuieşte mai puţin decât visul; se dărâmă peste noi, spre durerea şi ruina noastră şi ne îngroapă subt dărâmături, Psalmistul a fost înţelept, nu şi-a zidit încrederea pe lucruri de nimic, ci pe lucrarea Domnului. Domnul este singurul care a început în noi o lucrare bună, şi El este acela care o va duce la bun sfârşit; iar dacă lucrarea nu o isprăveşte El, tot neisprăvită rămâne. Dacă în veşmântul dreptăţii cereşti numai o singură cusătură este făcută de noi, atunci suntem pierduţi; dar încrederea noastră este că Domnul ce a început va şi sfârşi. El a făcut totul, trebuie să facă totul şi va face totul. Să nu ne punem încrederea în ceea ce noi am făcut şi nici în ceva ce ne-am hotărât sigur că vom face, ci exclusiv şi în totalitate în ceea ce Domnul vrea să facă. Necredinţa şopteşte astfel: „Tu niciodată nu vei fi în stare să faci aceasta, nu vei putea învinge păcatul; gândeşte-te la plăcerile păcătoase ale acestei lumi şi la momelile ei”. Într-adevăr, ne-am surpa în depravare dacă am fi lăsaţi să ne bazăm pe propriile noastre puteri. Dacă am fi siliţi să conducem singuri vasul nostru slab, pe marea viforoasă, fără de sprijin din cer, atunci ar trebui să renunţăm la călătorie. Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, deoarece „El sfârşeşte ce a început” şi ne duce spre ţărm, la ţinta dorită. Nu exagerăm dacă ne punem încrederea în El. Având o astfel de încredere, niciodată nu ne vom înşela. (Charles Spurgeon) "Când îmi tânjea sufletul în mine, mi-am adus aminte de Domnul, şi rugăciunea mea a ajuns până la Tine, în Templul Tău cel sfânt." Iona 2:7 Când Iona a fost aruncat în mare, marinarii care l-au aruncat, au fost convinși că s-a terminat cu el. Iona a crezut la fel. Când se scufunda tot mai adânc, iar plămânii nu au mai primit oxigen, sufletul lui a fost în grea strâmtorare. În acele momente Iona s-a gândit la marinarii care au strigat în zadar la dumnezeii lor și atunci și-a adus aminte de Domnul care l-a trimis la Ninive, nu la Tars. El a plecat la Tars, iar marinarii l-au aruncat în mare. În timp ce viața se scurgea din Iona, Dumnezeu a spus unui pește să-l înghită. Ce sentimente o fi avut Iona, e greu de imaginat. Când și-a dat seama că nu mai este în apă, dar nu-i nici pe uscat, sau că nu se îneacă în apă, dar nici nu se poate mișca în voie…Iona a început să se roage. Se pare că și-a luat inima în dinți și în ciuda neascultării de Dumnezeu, Iona s-a rugat. Acesta este primul semn al pocăinței cuiva. Când cineva se roagă, înseamnă că dorește să recunoască că nu se descurcă singur și are nevoie de Dumnezeu. Iona a fost sigur că Dumnezeu i-a auzit rugăciunea, mai ales după ce a fost adus la mal de peștele care i-a salvat viața. Să învățăm să nu fugim de Domnul, ci să-L ascultăm fără nici o condiție sau preconcepție. Când El ne spune ceva, înseamnă că acel lucru este clar și fără îndoială este cel mai bun pentru noi. Să ne rugăm Domnului să ne dea putere să-L ascultăm în tot ce El ne spune. Romani 8:9 "Voi însă nu mai sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi. Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui. " Domnul Isus a promis ucenicilor că Duhul Sfânt va veni după ce El va pleca. Cu toţii ştim că Duhul Sfânt a venit în ziua de Rusalii. De atunci şi până acum, Duhul Sfânt dovedeşte lumea vinovată şi conduce oameni la Domnul Isus. Tot Duhul Sfânt este Cel ce face posibil ca cei care cred în Domnul Isus să fie plasaţi în trupul Domnului Isus, adică în Biserica Domnului. Pentru aceştia a scris apostolul Pavel versetul de mai sus. Ei sunt aceia care nu mai sunt pământeşti, ci sunt duhovniceşti. Cei ce nu au Duhul Lui Hristos, adică Duhul Sfânt, nu sunt ai Lui Hristos. Pot să facă ce vor, dar dacă nu au Duhul nu sunt ai Domnului. Cei ce sunt ai Lui însă, nu se mai conduc după principiul pământescului, ci după Duhul Lui Hristos! Conducerea vieţii nu mai este pământească, ci spirituală, adică duhovnicească. Viaţa Domnului Isus începe să ia fiinţă în viaţa celui credincios. Dragostea, bunătatea, iertarea Domnului Isus, vor deveni naturale pentru cel care are Duhul Sfânt în viaţa lui. Cu atâta ură şi luptă în această lume, e nevoie ca toţi cei care sunt ai Lui Hristos să trăiască din belşug viaţa Domnului Isus pentru a aduce lumină şi har acestei lumi. Nimeni nu e în stare să descurce iţele atât de încurcate ale lumii în care trăim, numai Domnul Isus poate şi El le va descurca la venirea Lui. Dar până atunci, noi care nu mai suntem pământeşti, trebuie să fim sare şi lumină pentru lumea din jurul nostru! Fie ca toţi care avem Duhul Lui Hristos în noi să trăim viaţa Lui în fiecare zi! (by Benjamin Cocar) "Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte." Ioan 14:27 Domnul Isus a spus ucenicilor că El va pleca, dar nu o să-i lase singuri, ci le va trimite pe Duhul Sfânt. Prin venirea Duhului Sfânt în viaţa credinciosului, vine şi pacea despre care Domnul Isus a vorbit. Pacea pe care El a promis-o, nu este la fel cu pacea pe care o dă lumea. Noi toţi suntem martori la pacea pe care lumea o oferă. Pacea Domnului Isus este o pace lăuntrică care nu lasă inima să se tulbure în orice împrejurare s-ar afla. Cel care se încrede în Domnul nu se va speria sau înspăimânta de nimic, ci se va sprijini pe Domnul şi pe ajutorul Lui. Duhul Sfânt a venit de mult în lume şi ajută pe cei credincioşi să umble în adevărul Lui Dumnezeu. Dacă inima ta este tulburată, vino la Domnul Isus şi cere-I Lui să-ţi dea pacea pe care El o are. El te va linişti şi te va ajuta să ieşi din tulburare şi să fii plin de pacea Lui Dumnezeu care întrece orice pricepere! Nimic şi nimeni nu ne poate despărţi de dragostea pe care Dumnezeu o are pentru noi în Domnul Isus. De ce oare atunci ne mai putem tulbura? Fie ca toţi care umblăm pe calea îngustă să nu ne lăsăm tulburaţi de această lume, ci să ne desfătăm în pacea care poate să alunge tulburarea şi frica din inima noastră în orice situaţie ne-am afla! ,,În ziua Cincizecimii, erau toți împreună în același loc. Deodată a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic, și a umplut toată casa unde ședeau ei.” Faptele Apostolilor 2:1-2 Toți ucenicii au fost în același loc. Nu știm exact locul și care era această cameră de sus, dar știm că toți care au crezut în Domnul Isus și în programul Lui, au fost împreună în același loc. După învierea Domnului Isus, ucenicii au avut zile mai grele de adaptare la noua realitate. Acum însă toți erau la un loc și așteptau făgăduința, adică venirea Duhului Sfânt. Domnul Isus nu le-a spus că Duhul va veni după zece zile de la înălțarea Lui, ci doar că vor fi botezați cu Duhul Sfânt și cu foc nu după multe zile. Acele zile au trecut, și Duhul Sfânt a venit din cer. De acolo s-a auzit sunetul, care se asemăna cu vâjâitul unui vânt puternic. Duhul nu a venit din alt loc, decât din cer de la Dumnezeu. Sunetul a umplut casa? Duhul a umplut casa? Când Duhul este prezent El umple toată casa! Au trecut două mii de ani de atunci, iar Duhul Sfânt încă este cu noi. Generație după generație de creștini au umblat și au trăit prin Duhul Sfânt. Ucenicii au auzit acest vâjâit dar nu s-au speriat, ci au fost plini de putere pentru a merge să vestească mulțimii adunate la sărbătoare, că Isus a înviat și mântuirea câștigată de El este pentru oricine care crede în El. Să mulțumim Domnului că a trimis pe Duhul Sfânt să fie cu noi în veac! Să trăim cu El și prin El în fiecare zi! |
Duminică: ora 16:00 o după-amiază de închinare: Serviciu divin: Laudă și închinare. Rugăciune și Cuvânt. Miercuri: ora 21:30 Rugăciunea de acasă: Fiecare ne oprim din activitatea noastră și ne facem timp să ne rugăm în același gând cu frații și surorile noastre! Joi: Ora 19:00 - Seara de studiu din Scriptură cu ajutorul site-ului meet.google.com ! Sâmbăta: În sezonul cald ne întâlnim la grădină pentru a ne putea bucura și de aerul curat și de spațiul de joacă disponibil. Pentru detalii luați legătura cu pastorul bisericii. Adresa aici Adresa: Poststrasse 3, Leverkusen, 51377 AuthorBiserica Baptistă Golgota din Leverkusen, Îl iubește pe Dumnezeu, Sfanta Treime, din toata inima, I se închină Lui în Duh și Adevar, și dorește să traiască în sfințenie și credință, în prețuire și ascultare de Cuvântul Revelat (mantuitorul Isus Hristos, Logos-ul întrupat, și Biblia - Cuvântul Revelat), prin puterea Duhului Sfant și sub autoritatea lui Dumnezeu Tatăl. Dorește să-i slujească cu dedicare și compasiune pe toți oamenii construind o comunitate a prețuirii, a progresului și a ajutorării, a credinței și a dragostei, vestind Evanghelia Mântuitorului Isus Hristos în toată lumea și așteptând cu bucurie revenirea Lui în glorie. Scopul bisericii noastre este de a ne închina lui Dumnezeu în unitate și de a creşte tot mai mult în asemănarea noastră cu Hristos! Arhive
June 2020
Categorii
All
|