Ce este închinarea?

De modul în care înțelegem închinarea depinde, în mare măsură, felul în care ne închinăm. De lungul vremii, teologii au definit închinarea în diverse feluri. Una dintre cele mai practice definiții este cea dată de pastorul evanghelic John MacArthur: Închinarea este răspunsul de laudă al ființei noastre lăuntrice pentru tot ceea ce este Dumnezeu, răspuns dat prin atitudinile, acțiunile, gândurile și cuvintele noastre, pe baza adevărului despre Dumnezeu care ne este revelat de El Însuși.
Un alt mod de a spune acest lucru este că închinarea este glorificarea lui Dumnezeu. Adevăratul închinător, care trăiește pentru a-L mări pe Dumnezeu, este preocupat de gloria lui Dumnezeu, ca de o pasiune mistuitoare.
Atunci când ne închinăm lui Dumnezeu îi atribuim adevărata Lui valoare. Din punct de vedere lingvistic, închinarea înaintea lui Dumnezeu este același lucru cu lăudarea lui Dumnezeu sau cu glorificarea Numelui Său.
Prima întrebare și primul răspuns din Catehismul scurt de la Westminster (unul dintre cele mai cunoscute documente ale protestantismului din Anglia) sunt: „Care este țelul suprem al omului? Țelul suprem al omului este să-L glorifice pe Dumnezeu și să se bucure de El pentru totdeauna”. Împlinirea supremă a oricărui scop individual este să fii absorbit total în persoana lui Dumnezeu, și să privești toată viața la minunăția și gloria atributelor lui Dumnezeu. Aceasta este perspectiva adevăratului închinător.
Cuvântul glorie înseamnă „ceva demn de laudă sau de preamărire; strălucire; frumusețe; renume”. Gloria lui Dumnezeu are două aspecte. Mai întâi, este gloria Lui inerentă sau gloria intrinsecă. Dumnezeu este singura ființă din toate câte există, despre care se poate spune că posedă glorie inerentă. Nu noi îi dăm gloria; gloria este a Lui în virtutea a ceea ce este El. Chiar dacă nimeni nu l-ar da laudă lui Dumnezeu, El ar fi totuși Dumnezeul glorios care este, deoarece El a fost glorios mai înainte ca vreuna dintre ființele create să I se închine.
Oamenii nu au glorie intrinsecă. Gloria îi este acordată omului. Dacă iei mantia unui rege și coroana și îl așezi apoi pe rege lângă un cerșetor, nu vei ști care este regele și care este cerșetorul. Gloria regelui este o glorie exterioară, dobândită.
În Faptele Apostolilor 7:2, Dumnezeu este numit „Dumnezeul slavei” [sau „Dumnezeul gloriei”]. Gloria face tot atât de mult parte din esența lui Dumnezeu cum face lumina parte din esența Soarelui, albastrul din esența cerului și umezeala din esența apei. Tu nu faci apa să fie udă; ea este udă. Tu nu faci cerul albastru sau soarele strălucitor; ele sunt așa. Tu nu le poți lua aceste atribute. Şi nu le poți adăuga nimic.
Dumnezeu nu le dă altora gloria Lui și nici nu o împarte cu alții, în niciun sens. În Isaia 48:11 Dumnezeu spune: „Nu voi da altuia slava Mea”. El ne va da binecuvântare, înțelepciune, bogății și onoare trecătoare, dar nu ne va da niciodată gloria Sa.
Un al doilea aspect al gloriei lui Dumnezeu este gloria atribuită. Acesta este aspectul la care se referă Biblia când vorbește despre a-I da glorie lui Dumnezeu. Psalmul 29:1-2 spune: „Fiii lui Dumnezeu, dați Domnului, dați Domnului slavă și cinste. Dați Domnului slava cuvenită Numelui Lui! închinați-vă înaintea Domnului îmbrăcați cu podoabe sfinte!”. Psalmistul ne îndeamnă să recunoaștem gloria lui Dumnezeu și să o proclamăm. Deși noi nu putem adăuga nimic la gloria lui Dumnezeu, noi o putem confirma și îl putem lăuda pentru ea.
A-I da glorie lui Dumnezeu înseamnă a depune o mărturie publică vizibilă, audibilă sau de orice alt fel. Înseamnă a-L preamări pe El, a-I proclama atributele, a reflecta caracterul Lui, a-L lăuda pentru ceea ce este El și a-L face cunoscut în toată plinătatea Lui.
Cei care îi dau glorie lui Dumnezeu sunt adevărați închinători, iar închinarea nu este nici mai mult nici mai puțin decât a-L glorifica de bunăvoie pe Dumnezeu cu o inimă plină de bucurie.

---